ma vie et celle des autres

A trecut mult timp de cand nu am mai scris nimic.

Nu pentru ca nu am mai avut nimic de spus, ci pentru ca am incercat sa exprim cu voce tare ceea ce aveam de zis, in incercarea de a ma face auzita de cel care poate sa schimbe totul.

Dar atunci cand cel de langa tine nu isi (mai) pleaca urechea la cuvintele tale… atunci revii la vechile obiceiuri si spui celorlalti ceea ce ar trebui sa asculte EL.

Tot ce scriu acum as vrea sa ti le pot spune tie, dar nu pot. Ti le-am spus deja de atatea ori. Ma inspaimanta deja ideea de a incepe sa iti vorbesc, sa te simt cum dai ochii peste cap cu exasperare, spunandu-ti in gand “Iar incepe!”

Si atunci astern cuvintele pe “hartie”.  Din dorinta de a le impartasi, de a-mi elibera sufletul de ele. Nu vreau sa ti le mai spun, dar as vrea sa le gasesti, sa le citesti, si poate pentru prima data sa le si intelegi.

Atunci cand nu mai exista comunicare, fiecare incearca sa ghiceasca ce gandeste celalalt. Dar o face dupa propriile sale dorinte, ganduri, vise si visuri,tinand cont de propriul sistem de valori. Care de multe ori nu mai sunt aceleasi cu ale celuilalt, in cazul in care vreodata au fost comune.

Unde se duce toata dragostea de la inceputul unui cuplu? Unde dispare dorinta de a impartasi totul cu persoana aleasa?

La inceput, vroiam amandoi sa impartim totul, de la cele mai importante pana la cele mai marunte lucruri. Aveam nevoie sa ne simtim unul pe celalalt aproape, si fizic prin atingere, dar mai ales in ganduri. Nu aveam nevoie de multe cuvinte, impartaseam totul din priviri. Ne cunosteam atat de bine amandoi incat stiam totul fara a spune un singur cuvant.

De atunci a trecut mult timp, am trecut prin multe. Si bune, si rele. Am supravietuit… abia.

Cand ne-am imbarcat in povestea noastra, am avut impresia ca vaporul este de nedistrus. Insa vaporul nostru a inceput sa se scufunde. Iar capitanului nici macar nu ii pasa.

Unde s-a dus toata dragostea pe care mi-o purtai? Unde este acum toata tandretea pe care o simteai si dorinta de a ma avea aproape, de a ma simti langa tine?

Cum se poate strecura egoismul intr-un suflet indragostit? Atunci cand iubesti, celalalt ar trebui sa fie centrul universului tau, obiectul tuturor dorintelor si viselor tale. Dorintele celuilalt sa fie ceea ce te ghideaza in viata, iar implinirea lor scopul tau suprem.

Asa eram la inceput. Ce s-a schimbat? Cand si de ce? Cand a devenit mai important un meci de fotbal, ping-pong sau orice alta competitie televizata, decat sa fim noi doi, unul langa celalalt, doar noi?

Cum e posibil sa imi spui ca ma iubesti, dar in timp ce o spui sa te uiti la tavan? Cum e posibil sa imi spui ca ma iubesti, dar cu toate acestea sa nu ma faci sa simt ca exist?

Lipsa ta de atentie si de tandrete ma fac sa ma simt singura si ranita. In ciuda tuturor realizarilor mele de pana acum, ma lasi sa cred ca nu valorez nimic si sa ma indoiesc de mine, de capacitatile si de calitatile mele.

Barbati pe care nu ii cunosc imi spun ca sunt frumoasa, dar eu as vrea sa citesc asta in ochii tai. Numai ca tu privesti inspre tavan.

Aceiasi barbati au in priviri dorinta de a ma cunoaste, de a ma descopri, de a ma avea. In ochii tai citesc indiferenta. Tu ma cunosti, m-ai descoperit, m-ai avut. Iar acum nu mai prezint nici un interes.

Nu ochii, privirile si cuvintele lor le vreau, nu ei imi dau incredere. Vreau cuvintele si privirile tale. Vreau atingerea si mangaierea ta. Vreau sa fiu obiectul si subiectul tau de admiratie si dorinta, centrul universului tau.

Ce am facut (sau poate nu am facut desi ar fi trebuit) ca sa le pierd? Exista cale de intoarcere?

Nu stiu daca vreodata vei citi aceste randuri. Iar daca le vei descoperi, nu stiu daca ele vor schimba ceva. Atunci cand pui o scrisoare intr-o sticla si o arunci in mare, o faci in speranta ca destinul o va duce in mainile potrivite. Oare….?

Rostul - Bradut Florescu

Cand te desparti din vina ta, incerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, iti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa intelegi ce s-a intamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se intampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, inselat, manios, indurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a intamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, in orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si inselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

Batranii: Romania ii batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Ii tine in foame si in frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai  grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si intelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamant: Care pamant? Cine mai e lagat de pamant in tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt incurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se intampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.

La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot intelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau in stare sa-l munceasca. Nu stiu ce inseamna pamantul, cata liniste si cata putere iti da, ce povesti iti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat intotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba in sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secratari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul ingropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta: O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de imbracat, greu de dat jos, care trebuie impaturit intr-un fel anume si pus la loc in lada de zestre impreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate il va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem in schimb o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si inmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea Eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute in graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi pe mobil. Scuze, domnu’ parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se inmultesc, credinciosii de imputineaza.

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care sa se marite. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta intr-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti. Sa traiesti!

O promisiune facuta mai demult dragei mele prietene… si de care reusesc, intr-un final, sa ma tin….

Oricat de implinita ne este viata de familie sau cea profesionala, prietenii sunt cei care ne completeaza fericirea. Fara ei nu am putea sa fim pe deplin fericiti. Baietilor le place sa iasa la o bere, sa dicute despre fotbal, masini si femei frumoase. Sau cel putin asa credem noi, femeile.

Noua, fetelor, ne place sa povestim despre ce ni se intampla, despre lucrurile pe care le vedem, sa ne sfatuim in toate privintele. Si uneori sa mergem la un spectacol, la o piesa de teatru, la un concert.

De cand s-a nascut fiica mea am fost “full-time mom” si, desi este o adevarata fericire sa fiu alaturi de minunea mea, uneori am nevoie de putin timp pentru mine, in care sa ma relaxez si sa ma gandesc numai la persoana mea. Unul dintre aceste momente l-am impartasit alaturi de draga mea prietena, mergand impreuna la concertul unui artist pe care amandoua il iubim: Marc Lavoine.

A fost o seara excelenta, muzica de foarte buna calitate, iar apoi am petrecut nu foarte multe, dar foarte placute momente stand la un pahar de vorba.

Nu vreau sa vorbesc despre concert, desi a fost intr-adevar foarte reusit. Prefer, in schimb, sa vorbesc despre urmarea concertului, despre clipele pe care le-am impartasit alaturi de o persoana draga. Genul de persoana care iti este alaturi si in momentele bune si vesele ale vietii, dar, mai ales in cele dificile. Un adevarat prieten este acela care iti sta alaturi si atunci cand sufletul ti-e greu, iti ofera ajutorul sau atunci cand ai cu adevarat nevoie de el.

Spre incantarea amandurora, in acea seara nu aveam nici una probleme mai deosebite, asa ca a fost un moment de destindere, in care am discutat, bineinteles, si de necazurile care ne tracaseaza in viata de zi cu zi, insa ne-am oferit placerea de a povesti si intamplari amuzante.

Atunci cand am nevoie de putin timp pentru mine, prefer sa il impart cu cine mi-e drag. Nu imi place sa fiu singura…sufar in singuratate si pentru a evita suferinta, imi caut mereu compania celor pe care ii simt  aproape de sufletul meu.

Viata este mult prea scurta pentru a ne retrage intr-un colt intunecat in care sa ne ascundem de tot si de toti, asa ca este mult mai placut si ofera mult mai multa satisfactie sa impartasesti momente de placere cu cei pe care ii iubesti, cu cei care iti implinesc viata: cu prietenii.

Desi ti-am spus deja, dar iti mai spun inca o data si acum: La multi ani, draga mea prietena! Si iti doresc din suflet, de ziua ta si in fiecare zi a vietii tale, sa fii fericita, sa iti ofere bunul Dumnezeu tot ce ai nevoie si sa ai parte de tot ce este mai bun si mai frumos in lume!

Nu demult a iesit ceva tam-tam in Franta in legatura cu niste declaratii ale unor oficiali. O comunitate musulmana de la Metz, daca nu ma insel, doreste sa construiasca o minareta la iesirea din oras, chestie care a provocat oaresceva controverse.

Cum spuneam, niste oficiali au facut declaratii pe tema asta, din care reiesea, mai mult sau mai putin evident, ca ar fi cam multi (a se citi “prea multi”) musulmani in Franta. Lucru pe care, de altfel, il cred, dar nu il spun fatis, marea majoritate a locuitorilor tarii, mai putin, bineinteles, impricinatii.

Care e, de fapt, problema in acest caz? Nu neaparat acela ca niste musulmani doresc sa isi construiasca un lacas de cult in conformitate cu religia si crezul lor. Problema este ca, de fapt, ei nu prea vor sa se integreze in societatea din care au ales, totusi, sa faca parte. Si este foarte adevarat.

E relativ ciudat, ca sa nu spun extrem de ciudat, sa te afli intr-o tara occidentala, dezvoltata si deschisa cultural, in secolul in care ne aflam si sa vezi copilele musulmane cand merg pe strada incotosmanite cu burka - vesmantul specific femeilor musulmane, care acopera toata fata, lasand descoperiti numai ochii sau nici macar atat.

Acum cativa ani am vazut un reportaj despre o comunitate musulmana dintr-un oras francez, nu mai stiu de ce origine era respectiva comunitate. Reporterul incerca in van sa ii ia interviu unei femei din respectiva comunitate. Pentru ca, desi traia in Franta de peste 40 de ani, cu acte in regula si cetatenie, femeia nu vorbea si nu intelegea o boaba de franceza. Dupa 40 de ani!!! Si te miri ca ceva nu e in regula?….

Mi se pare mai mult decat absurd aceasta situatie, care nu e deloc singulara. Femeile musulmane, in marea lor majoritate, nu muncesc, merg la scoala in cel mai bun caz din doua in doua, isi fac cumparaturile si viata in interiorul comunitatii. Relatiile lor cu exteriorul (sau mai bine zis cu interiorul Frantei) sunt aproape inexistente. Nici macar la televizor nu se uita la francezi, pentru ca pe imobilele in care locuiesc vezi plantate zeci de farfurii ca sa isi poate urmari stirile si telenovelele din locul de bastina.  Deci de unde sa invete limba tarii in care traiesc daca nu au contact cu aceasta lume? Si cine este de condamnat? E normal sa dai cetatenie fara un minim de conditii indeplinite?

Nu cere nimeni nimanui sa recite din memorie constitutia tarii, nici sa repete ca un papagal istoria de la inceputurile timpului pana in prezent, insa cred ca este absolut necesar sa stii macar sa te descurci atunci cand te duci la magazinul de la coltul strazii.

Si eu sunt o straina intr-o alta tara. Si ma consider asa, desi pot spune ca am incercat cat mai mult sa ma adaptez vietii de aici, am invatat limba (am accent si fac si eu greseli, insa invat in continuare si sper sa ajung sa nu mai fac atatea), nu ma imbrac cu costum traditional romanesc si ma comport asa cum o fac si cei care ma inconjoara, incerc din rasputeri sa fiu civilizata, politicoasa si sa port respect tarii care ma gazduieste si unde am ales sa imi fac viata. Mi se par lucruri minime, dar foarte importante.

Si drept urmare, nu am fost nicaieri si niciodata (pana acum, cel putin) privita ciudat pentru ca sunt straina, nu mi s-a vorbit urat datorita originii mele, nu consider ca am fost vreodata discriminata. Pentru felul in care am fost primita si acceptata, cred ca este normal sa  fiu si eu cel putin la fel de binevoitoare si sa renunt la obiceiurile care nu se potrivesc locului in care ma aflu. Cel putin atunci cand sunt in comunitate. E treaba mea ce fac acasa la mine, in intimitatea caminului meu, dupa ce am inchis usa de la intrare. Insa atunci cand ies afara, cand interactionez cu cei de aici, ma port asa cum o fac si ei. Si rezultatele se vad.

Nu este un defect sa fii strain, ba chiar, de multe ori, acest lucru mi-a servit si chiar am fost mai apreciata pentru ca am facut (poate) mai multe eforturi la locul de munca.

Acum vreun an, eram cu niste prieteni la Viena si am vazut niste romani care au intrat in cafeneaua in care ne aflam. Erau pusi pe furtisaguri, insa nu le-a iesit smecheria. Asa ca atunci cand au fost rugati sa plece, si-au umplut buzunarele cu pliculete de zahar puse pe bar pentru clienti. Doar erau gratuite… Prietena cu care eram spusese cu cateva zile inainte ca, daca mai multi romani ar putea sa iasa din tara, sa vada cum este si “afara”, poate ca si-ar schimba comporatmentul si mentalitatea. Romanasii de care ziceam aveau numar de Marsilia, deci traiau “afara”. Si la ce le-a servit? Tot nu au invatat nimic.

Si mai rau este ca majoritatea sunt judecati dupa minoritate. Cativa indivizi fac un mare rau tuturor. Chiar daca multi isi vad de munca lor, de viata lor si de prietenii lor, fara sa faca vreun rau nimanui, nici macar cu gandul, exista si cativa care se tin de furtisaguri, de violuri, de crime. Ma gandesc acum la romanii din Italia, care au avut foarte mult de suferit in urma unui numar de ilegalitati savarsite de catre o mana de infractori, si ei tot romani, pe teritoriul Italiei. A avut de suferit toata comunitatea.

Poate va veni si ziua in care vom invata sa ne concentram mai mult de gradina proprie si mai putin de cea a vecinilor, sa ne vedem de treaba noastra fara sa deranjam pe altii si sa ne procuram singuri, prin forte proprii, ceea ce ne dorim, fara sa furam de la altii!

Citeam zilele trecute o carte a carei co-autoare este dna. Aurora Liiceanu. Recunosc ca nu ii cunosc munca, insa mi-a picat in mana aceasta carte si chiar mi-a placut, chiar daca nu sunt de acord cu toate impresiile impartasite in ea.

Intr-un capitol, amintita autoare dezvaluie ca, din punctul sau de vedere, atunci cand locuiesti impreuna cu partenerul de viata, unele amanunte ale personalitatii fiecaruia sunt dezvaluite celuilalt fara a fi necesar. Ca este absolut  inutil sa vada barbatul cum te speli tu pe dinti sau sa asiste la nastere, de exemplu.

Sincer, sunt si eu de acord (intr-o anumita masura) ca trebuie ca fiecare sa pastreze unele detalii pentru sine. Nu ascunse, dar nici puse pe tapet. Chiar cred ca putem sa facem dus impreuna sau sa ne spalam pe dinti in acelasi timp, fara ca acest lucru sa dauneze relatiei noastre. Sigur ca este de dorit ca femeia sa pastreze o anumita alura de mister, sa nu isi dezvaluie toate secretele. Nu este absolut necesar ca barbatul sa fie partas tuturor eforturilor pe care noi, femeile, le facem pentru a fi atragatoare. Chiar este inutil ca el sa ne vada atunci cand ne epilam.

Insa  cred, de asemenea, ca este important in viata unei familii ca tatal sa ia parte la nastere. Sigue ca nu e o imagine tocmai placuta sa vezi femeia pe care o iubesti in acele momente si, cu siguranta, nici ea nu isi doreste sa fie vazuta in timp ce durerile o chinuie, insa atunci cand asistenta va pune in brate penru prima oara minunea vietii voastre, este un moment care nu poate fi inlocuit de nimic altceva. Si nu cred ca a fi partas la acest moment unic poate pune oprelisti in calea fericirii cuplului. Dimpotriva, ii poate apropia pe proaspetii parinti si ii ajuta sa isi impartaseasca momentele dificile.

A imparti spatiul intim cu cineva presupune si dezvaluirea unor “secrete” pe care nu le spui celorlalti, insa asta este ceva benefic. Este normal ca un amic sa nu stie detalii despre intimitatea noastra, insa e la fel de normal ca partenerul de viata sa le cunoasca.

Si nu vad nimic rau in a face dus impreuna cu iubitul tau, sau de a-i spune sotiei tale ce simptome ai atunci cand nu te simti grozav. Nu duce la divort, la despartire sau la distrugerea miturilor legate de misterele femeilor si ale barbatilor. Dimpotriva, ne face sa ne apropiem mai mult si sa ne cunoastem unul pe altul, iar in timp putem sa ne anticipam unul altuia nevoile si dorintele. Pentru a ajunge, insa, acole e nevoie de mult timp si de mult exercitiu. Asa ca, ma scuzati, ma intorc la practica!

Poate ca suna ca un cliseu, insa dragostea este ca o planta. Atunci cand este alimentata cu tandrete, cu gesturi intime, cu blandete, cu pasiune, cu incredere si respect, frumusetea ei infloreste. Si atunci cand ii cureti florile ofilite si crengutele uscate, planta infloreste mai frumos si se dezvolta mai armonios. La fel si in dragoste trebuie sa comunici cu partenerul si sa ii arati increderea cuvenita, sa iti deschizi sufletul si sa discuti eventualele probleme de o maniera productiva,incercand gasirea unei solutii.

O relatie intre doi oameni este mereu complicata. Suntem toti diferiti si avem sisteme de valori specifice individualitatii noastre. Ne plac lucruri distincte si avem motive de disconfort diferite. Si nu putem sti ce ii place sau displace celui de langa noi daca acesta nu ne spune.

Desi atunci cand iubesti pe cineva iti doresti sa ii poti citi gandurile si sa ii anticipezi dorintele, acest lucru nu este posibil, sau este foarte rar posibil ca urmare a cunoasterii amanuntite a partenerului. Iar atunci cand vrei ca persoana iubita sa iti indeplineasca vreo dorinta, aceasta trebuie exprimata deschis, nu tinuta secreta.

Insa, atunci cand cei doi parteneri incep sa nu isi mai vorbeasca deschis despre cele mai marunte lucruri, despre bucuriile si tristetile zilnice, atunci cand nu mai comunica liber, parteneriatul lor incepe sa se clatine. Magia incepe sa se disipe si ceata care se formeaza intre ei poate pune in pericol intreaga relatie ce ii leaga.

O adevarata dragoste  creaza intre cei doi legaturi nevazute si nesimtite din exterior, insa pe cei doi ii leaga o complicitate care ii ajuta sa se inteleaga din priviri, sa isi comunice unul altuia ceva nestiut strainilor printr-un gest neobservat sau printr-o atingere neperceputa de ochi pagani.

Se intampla adeseori sa intervina prioritati si situatii neprevazute, care sa ne distraga atentiacatre alte orizonturi, chiar daca telul final este legat tot de familie.

In general barbatii se concentreaza puternic asupra carierei. Ei trebuie sa fie protectorii si frunizorii familiei. Desi scopul final este acela de a garanta bunastarea si prosperitatea caminului, el se pierde adesea in problemele legate de munca lui, se lasa absorbit de acestea si, de cele mai multe ori, ajunge tarziu acasa, este prea obosit fizic si psihic sa ii mai povesteasca sotiei intamplarile de peste zi, ii lipseste concentrarea si dispozitia de a asculta problemele ei sau prostioarele facute de copii. Putin cate putin, cei doi, desi se iubesc (sau cred asta) la fel ca la inceputul relatiei lor, incep sa se indeparteze unul de altul, sa nu se mai cunoasca si sa nu mai fie, poate, interesati sa se cunoasca.

De inca si mai multe ori ne este imposibil sa cunoastem pe cel de langa noi din simplul motiv ca nu ne cunoastem pe noi insine. Iar atunci cand tu singur nu te cunosti, nu stii ce vrei de la viitor si de la persoana ce iti sta alaturi la bine si la rau, “in sickness and in health”.

Concluzia? Nici eu nu stiu. Face parte din marile intrebari existentiale, cele la care nu vom gasi, probabil, niciodata un raspuns. Insa reflectam in continuare, in speranta ca o mica usita se va intredeschide pentru o secunda, indeajuns cat sa zarim in fuga o frantura de imagine care sa ne ajute sa mergem mai departe, in cautarea adevarului absolut, a fericirii nestirbite si a lui “happily ever after”.

Femeia este tandra, barbatul este puternic. Lucru valabil atat in viata de zi cu zi, cat si in dragoste.

Prin definitie, femeia si barbatul sunt diferiti, insa nu de o maniera ireconciliabila, ci mai degraba vorbim de complementaritate. Femeia si barbatul au fost creati in mod diferit cu un scop.

Un mit spune ca la inceputuri, omul era si femeie si barbat in acelasi corp. De o parte a corpului se afla partea femeiasca si de cealalta partea barbateasca. Ei erau nedespartiti si faceau totul impreuna, fiind obligati sa imparta acelasi trup si formand un intreg. Insa lucrurile nu mergeau foarte bine, deoarece femeia nu era mereu de acord cu deciziile pe care dorea sa le ia barbatul, iar barbatul se simtea deseori stanjenit de simtamintele femeii. Si pentru ca erau obligati sa le imparta mereu.

Asadar, ei l-au rugat pe Dumnezeu sa gaseasca o rezolvare la problema, propunand sa ii desparta si sa creeze doua fiinte distincte, fiecare cu corpul sau independent. Dumnezeu i-a ascultat si a despartit femeia de barbat. Pe barbat l-a facut puternic si pe femeie a facut-o frumoasa. Le-a dat calitatile necesare pentru a putea sa se descurce independent unul de altul, insa sa nu poata trai decat impreuna, pentru a se inmulti.

De atunci, desi suntem indivizi autonomi, nu ne simtim intregi si toata viata ne cautam jumatatea pierduta. Femeia, cu frumusetea si tandretea ei, are nevoie de puterea si increderea barbatului. Iar barbatul, desi este puternic si increzator in propria sa putere, are nevoie la sfarsitul zilei de tandretea si blandetea mangaietoare a femeii.

Astfel, de cand atingem pragul maturitatii (uneori chiar mai devreme), incepem instinctiv sa ne cautam completarea, jumatatea care ne lipseste.

Insa, chiar si atunci cand gasim persoana potrivita, sufletul pereche, nu este usor sa convietuim impreuna. O relatie reusita presupune un sir nesfarsit de compromisuri. Fiind indivizi independenti, asa cum femeia si barbatul si-au dorit la inceputul timpului, ei stiu sa gandeasca, sa iubeasca, sa munceasca, sa vorbeasca si sa asculte, sa simta si sa impartaseasca diferit.

Femeia doreste mereu sa imparta totul cu cel pe care il iubeste, doreste sa ii ofere totul, dar asteapta sa primeasca in aceeasi masura. Iubeste cu inima si cu mintea, vrea sa ii ofere barbatului ei tot ce crede ea ca el si-ar putea dori, uneori sufocandu-l cu excesul ei de atentie si grija.

Barbatul isi iubeste foarte mult teritoriul intim, pe care si-l apara pana in panzele albe. Chiar daca iubeste femeia de langa el, va avea mereu momente in care se va retrage in acest teritoriu intim - fie acesta o incapere, terenul de tenis sau de golf, un bar in care se intalneste cu prietenii sau o barca pe un lac fara picior de om pe o raza de 5 km - si nu va dori ca acest teritoriu sa fie invadat de catre femeia vietii lui. Nu doreste ca ea sa ii puna intrebari enervante, nu vrea sa o auda smiorcaindu-se ca el nu asculta niciodata si, cu siguranta, nu vrea sa asculte cum i se reproseaza ca nu face nimic in casa si nu contribuie la treburi.

Sigur ca aceste momente sunt trecatoare, insa asa cum trec, ele revin. Iar femeia, ca sa isi poata pastra barbatul si fericirea caminului, trebuie sa invete sa asculte si sa ii respecte dorintele.

Sunt de acord cu asta, insa ma deranjeaza cumplit ca nu este ceva reciproc. Ok, poti sa iti vezi de singuratatea ta, insa si eu am nevoie sa ma asculti, sa ma mangai atunci cand ma doare si sa razi cu mine atunci cand e amuzant.

Reciprocitatea este esentiala, impreuna cu respectul si comunicarea, intr-o relatie reusita. Asa cum femeia se supune vointei barbatului atunci cand el simte nevoia de solitudine, la fel si barbatul ar trebui sa se supuna vointei femeii atunci cand ea simte nevoia de a fi stransa in brate si reconfortata. Si asta se intampla des, pentru ca noi, femeile, avem nevoie nemasurata de afectiune si de manifestare a iubirii pe care barbatul nostru ne-o poarta. Avem nevoie mereu de confirmari si de asigurari: ca ne iubeste, ca ne vede frumoase etc.

Astept cu nerabdare ziua in care femeile si barbatii vor incerca - macar in intimitatea caminului conjugal - sa se inteleaga unul pe altul si sa respecte dorintele cele mai intime ale celuilalt!

Contururi irezistibile si iubiri imposibile - Alice Nastase

“Mi s-a intamplat de multe ori sa sufar ca nu mi-a fost dat sa fiu o femeie uimitor de frumoasa. Insa, in mod paradoxal, un sir lunguiet de mari nefericiri mi-a mai ostoit frustrarile nascute din imperfectiunea infatisarii. Atunci cand mi s-a umplut inima de spini constatand ca barbatul adorat ma inseala, chiar daca beneficiara atentiilor sale era o femeie ce arata infinit mai rau decat mine. Ori atunci cand o nevasta cu contururi slute si naravuri tute a iesit invingatoare in razboiul de gherila pe care l-am purtat, timp indelungat, pentru cucerirea independentei sotului ei…

Am tresarit si eu cand am dat peste cate un exemplar masculin prevazut cu design irezistibil. Am insurubat capul pe strada dupa cate un specimen dotat cu jeansi bosumflati apetisant pe fese si m-am holbat pofticios la cate un tanar din sala de forta. Dar de iubit, am iubit iremediabil barbati slabi sau miopi, fara patratele pe burta, ai caror bicepsi se formasera mai degraba in exercitiul manevrarii vanjoase de tomuri. Dragostea mi-a inmuiat genunchii si inima, mi-a otravit dulce viata, rostul si pupilele. Poate ca barbatul pe care il iubeam nu parea frumos celor care il priveau cu nepasare. Dar eu stiam ca, asa cum luna se iveste senina doar dupa Cap Caliacra, fericirea mea nu poate rasari intreaga decat dupa promontoriul superb al umarului sau. Ca doar mainile lui, splendidele lui maini, stiu sa-mi aduca sarbatorile magice ale trupului. Ca din zambetul sau adunat intr-un singur cuvant scris se naste lumina dulce a fiecarei zile.

Sigur, as fi vrut sa fiu splendida, pentru ca asteptarea mea infinita si trista sa-si pastreze vesnic nobletea. Dar, cu adevarat, singurele dimensiuni despre care cred ca trebuie observate cu strictete nebuna nu sunt acelea ale trupului. Ci masurile rabdarii de care avem nevoie pentru ca iubitii sa inteleaga ca inima noastra e unul dintre prea putinele sanctuare ale fericirii posibile; formele trainice ale iertarii cu care sa-i primim, de fiecare data, acasa, dupa ratacirile lui vinovate; vigoarea fortei de a pricepe ca dragostea pogoara peste noi nepermis de rar, intr-o viata ce curge cumplit intr-o singura directie; contururile abrupte ale curajului de-a recunoaste ca in zadar, noapte de noapte, ne visam mame ale copiilor lor, daca, dimineata de dimineata, ne trezim plangand.”

Despre compromisuri din dragoste si alti demoni - Alice Nastase

“Am crezut mereu ca doar in lumea celor care nu cuvanta corect, ci vorbesc cu dezacorduri, sunt posibile bataile, agresiunile si iertarile aberante intre indragostiti. M-am cutremurat de fiecare data aprig, musai cu peste 8 grade pe scara Richter a mirarii, auzind istorii cu femei lovite, care fug de acasa, dar se intorc atunci cand nervosul - intre timp calmat - vine dupa ele si-si cere iertare. Cu doamne inselate care se fac ca nu vad, ca nu stiu…

Aveam ideea preconceputa ca, in dragoste, indurarea nesfarsita e exilata in lumea oamenilor foarte simpli. Fara carte.  Blestemam lipsa de educatie care le face pe bietele femei sa nu-si cunoasca drepturile, sa nu aiba orgolii viguroase, sa nu fi citit si ele o carte, un poem, un almanah, ca sa stie ca o conditie esentiala a iubirii este sa nu te prabusesti dincolo de gradul demnitatii. Si sa nu faci compromisuri.

Dar mi-a fost dat sa ma indragostesc - o, ce miracol, amintirea sarutului sau dintai imi ravaseste inima si-acum… -  si sa constat, dupa o vreme, ca iubitul meu uita sa vina la intalniri daca intre timp i s-a ivit o oportunitate de business.

Mi s-a intamplat  sa imi pierd mintile de amor pentru un barbat care, daca era ocupat, nu numai ca nu imi raspundea la telefon, dar apasa nemilos pe reject, ca sa pricep ca l-am deranjat. Am visat desantat vise de iubire eterna pentru cel care, daca avea o dispozitie mototolita, nu catadicsea sa-mi raspunda la sms-uri cate-o saptamana.

N-am cedat usor! I-am facut scandal. I-am facut morala. L-am parasit de cel putin saptezeci de ori. L-am detestat. L-am anuntat ca imi gasesc pe altul. Ba chiar mi-am gasit. Dar viata fara el era searbada si fara arome. Il iubeam. Pentru cuvintele lui superbe de dragoste cu care imi invada noptile atunci cand nu i se prelungea cina cu amicii. Pentru tristetea lui profunda, devastatoare, in fata gandului ca l-as putea parasi iremediabil. Pentru poeziile splendide pe care mi le scria numai si numai ca sa-l iert ca m-a inselat. Pentru ca numai mainile lui desenau un curcubeu deasupra lumii sufletului meu.

La alt etaj al incalcirilor amoroase, povestea mea se incadra in tiparul pe care-l dispretuiam. Fiecare apel la care nu-mi raspundea echivala cu o palma care sa-mi faca fondul de ten Dior sa-mi sara de pe fata. Fiecare reject, cu un pumn care sa-mi invineteasca pleoapa data cu La Prairie. Fiecare saptamana de tacere nedreapt, cu o bataie completa, cu vanatai multiple. Fiecare sarut al lui cu o alta femeie, cu o moarte. Am priceput, tarziu, ca dragostea e aceeasi pentru toti. Si pentru instruiti si pentru narozi. Si pentru bogati si pentru saraci. Si pentru poete si pentru curve. Minune care-ti ia mintile, blestem care te face sa nu te mai intelegi sensurile grave, profunde, rele, luminoase sau scortoase ale preceptelor, ale ideilor preconcepute, ale compromisurilor dulci sau amare. Si am mai aflat ca nu iti mai vine sa strigi cu mandrie ca n-ai facut compromisuri in dragoste, cand stii ca o sa-ti intoarca vorba ecoul unei singuratati cumplite…”

Nu ma apuca nostalgia, nici o grija!

Intr-adevar, au trecut sarbatorile, a mai trecut un an, insa atatia ani urmeaza sa ne aduca bucurii si tristeti, surprize si asteptari, momente placute si mai putin placute.

Nu sunt genul nostalgic, nu obisnuiesc sa retraiesc momente din copilarie sau din liceu, nu ma gandesc ore in sir cum era atunci cand nu aveam nici griji si nici responsabilitati. Imi place viata pe care o am, implinirile pe care le-am trait le-am savurat atunci cand le-a fost vremea, tristetile si supararile trecute le-am lasat in urma si astept sa vad ce imi rezerva ziua de maine, saptamana viitoare, anul ce vine.

Dupa cum a spus un intelept (nu stiu care), regretele sunt ca doliul: tardive si inutile. Asa ca nu imi pierd timpul cu regrete sau incercand sa fac exercitii de imaginatie de genul “ce ar fi fost daca…”. Imi place mult mai mult sa imi imaginez diferite scenarii posibile pentru viitor si, chiar mai mult decat atat, sa gust din prezent si sa ma bucur ce ceea ce imi ofera el: am o familie fericita, un sot care ma iubeste si ma respecta, un copil sanatos si vesel, suntem cu totii sanatosi, avem un acoperis deasupra capului si, desi nu stam pe un morman de monede de aur, nu ducem grija zilei de maine. Atunci, de ce as mai sta sa ma gandesc cum ar fi fost lucrurile azi, daca in urma cu zece ani as fi fost mai “curajoasa” si i-as fi spus celui ce imi era atunci drag ca l-as putea iubi, daca el nu a avut curajul sa o faca? Sau la ce mi-ar folosi sa ma gandesc cum ar fi evoluat lucrurile daca as fi facut altfel orice altceva?

Iata, deci, de ce prefer sa ma bucur ca am reusit sa petrec cu familia (sotul, fiica, mama si cumnata mea) sarbatori linistite, imbelsugate, fericite si, acum ca au trecut toate, ma bucur ca am ramas cu un sentiment de implinire, dar si cu nerabdarea de a descoperi ce se ascunde dupa perdeaua ce ne desparte de maine. Sper ca dupa ce perdeaua se va da la o parte, voi avea suprize placute. Astept sa o aud pe fetita mea spunand primele ei cuvinte, sa faca primii ei pasi (pentru asta mai am de asteptat putin) si sa descoperim impreuna bucuriile marunte ale vietii.

Ce vom face poimaine, ramane devazut, pana atunci trebuie sa trecem de maine. Cine stie ce placeri, bucurii si fericiri ne sunt rezervate pana atunci….

Ma uitam acum cateva zile la stirile romanesti si, la fel ca si anii trecuti, am ras copios cu sotul meu pentru ca autoritatile romane au fost, din nou, luate prin surprindere de ninsoare. De data aceasta insa i-a luat prin surprindere si pe oamenii de rand care nu apucasera sa isi puna cauciucuri de iarna.

E ca si cum pe la jumatatea lui decembrie ai zice: “Hmmmm….. credeam ca azi vor fi 30 de grade, dar spre surpinderea mea a nins! Nu m-as fi asteptat la asa ceva!”

Sincer, nu cred ca te poti astepta in buricul iernii la altceva decat sa ninga. Si aici a nins, insa aici nu a fost nimeni mirat, lumea si-a cam pus cauciucurile de iarna de ceva vreme, nu au fost ambuteiaje (cateva accidente usoare s-au produs, dar asta e din vina “soferilor de duminica”, cei care atunci cand ploua putin uita cum se conduce si reduc viteza pana la 15 km/h).

Pot spune ca nu imi  place zapada. Nu pentru ca as fi insensibila la frumusetea albului imaculat, ci pentru ca asociez zapada cu frigul si cu ceea ce urmeaza ninsorii in Romania: canalizarile nu sunt bune de nimic si, l topirea zapezii se fac balti mocirloase peste tot, apa ingheata si sa treci strada ca sa cumperi o paine devine la fel de sigur ca si aruncarea din avion fara parasuta. Asta daca nu te mai ajuta si masinile parcate pe trotuar sa cazi in vreun canal fara capac si daca scapi nemangaiat de coltii maidanezilor pe care ii gasesti la orice colt de strada sau scara de bloc (acolo unde cetateni milosile dau de mancare, fara sa se gandeasca cat de periculosi pot fi pentru cei ce trec prin apropierea lor).

Cred ca, pana la urma, singurii care nu au fost surprinsi de ninsoare, sau au fost cat se poate de placut, sunt copiii, care au profitat din plin pentru a se da cu saniuta, pentru bataia cu bulgari si construirea de cazemate si oameni de zapada.

Ce dulce poate fi inocenta copiilor, pe care nimic nu ii mira pe lumea asta si accepta lucrurile asa cum li se servesc!